un Craciun fericit

sa aveti!

eu am avut o seara de ajun perfecta. cu familia. mama, sot, frate, cumnata, veri, matusa… toti in par in jurul bradului.

am schimbat cadouri. ne-am pupat si am jucat Dixit si Avalon pana spre dimineata… cand de la vinul bun, de casa, nu prea mai vedeam cartile de joc.

azi ma vad cu prieteni.

zilele astea… n-am avut internet si (dupa o zi de semi-sevraj) am simtit ca (poate) exista viata si fara el…

daca nu ne mai auzim pana la anul (cine stie, poate mai experimentez in continuare viata fara internet) va doresc sa aveti un an nou curajos. adica asa cum mi-l doresc si eu mie.

cu mult drag

d

seara de creativitate

era sa scriu sera de creativitate.

si poate era un titlu chiar mai relevant.

caci cam asa m-am simtit aseara. cu prieteni ( si mai putin prieteni) la mine acasa: intr-o sera in care am experimentat cum e sa ne jucam cu creioanele colorate pe tema anului care sta sa se care.

pregatisem “exercitiul de desen” mai toata ziua. am tot cautat inspiratie pe ici pe colo pe amazon insa nimic. (oare chiar sa nu fie carti cu exercitii de creativitate …creative? daca stiti voi de unele, pliz pliz spuneti-mi si mie). asa ca l-am “compus” eu. si tare mi-a mai placut. cu atat mai mult cu cat si invitatilor mei parea sa le fi picat bine. e posibil sa fi ajutat un pic si vinul fiert, ce sa zic. insa ce mai conteaza daca a fost inspiratul meu de exercitiu, vinul, meditatia, sau minunatul mix de prieteni si creioane colorate.

v-as arata si fotografii dupa desenele de aseara insa n-am fost inspirata sa le fac. asa ca in schimb o sa postez o fotografie cu un altfel de mix. da da in oala de 11kile de care v-am mai spus eu.

va pup si seara…mixa

mix la cuptor

.

bucuriile craciunului

am facut cumparaturile de craciun astazi. mare inventie si craciunul asta. cred ca initial a avut rol de anti-depresiv. ce sa faca omu’ cat ii iarna de lunga, frig si intuneric afara? ce-ar fi sa-si bata capu’ cu ce sa cumpere/manufactureze pentru cei dragi. in felul asta se mentine ocupat. poate nu-i vin mai stiu eu ce idei curioase inspirate de lipsa de vitamina D.

sa zic ca am murit de bucurie la cumparaturi? pe stomacul gol si nemaifacand diferenta dintre zoro si superman din raionul de vreo 14.500 de modele de jucarii (pe cand cautam cadouase pentru nepoteii mei?). sau cand in sfarsit am gasit un robokop de ultima generatie care se transforma in nu-s ce animal mitologic, a inceput prea-iubitul sa caute si el cadouri pentru nepotele (mi-a luat ceva timp sa-l conving ca un joc de strategie s-ar putea sa nu fie exact ce-si doreste o fetita de 8 ani).

dupa vreo doua ore de “considerat” in raionul cu jucarii pe cand aveam sentimentul ca voi musca din urmatoarea Barbie care-mi iese in cale, ne-am indreptat spre sectiunea alimentaaaara unde am inceput sa cumparam una alta intr-un stil relativ des-compus, spre bezmetic.

insa bucuria statea dupa colt. acolo unde o doamna, ce doamna, o zana, o faptura divina statea cu o oala cu varza cu salam si ne imbia sa gustam. am parcat prea-plinul carucior pe dreapta si cu ultima farama de demnitate i-am spus ca da… parca as vrea si eu sa gust… asa sa vad cum e… chiar ma gandeam sa cumpar din varza aceea. ce bine ca o pot gusta…

zi cu bucurie si voua- ca eu cand ma gandesc la doamna cu varza parca simt o lacrima de recunostinta in coltul ochiului

despre minunile de intrebari

Mi-a placut ideea Ligiei cu zilele de fericire garantate de acest minunat de proiect: adica daca ai zis ca scrii despre fericire timp de 100 de zile e si firesc sa stai nas in nas cu fericirea toate cele 100 de zile. ai zis ai zis.

astazi a fost o zi bucuroasa cap coada. parca s-au adunat minunile una dupa alta. va trebui sa-mi cumpar o usa mai mare sa poata sa intre toate fara sa stea la coada. cateva au intrat astazi si pe geam. sunt tare mandra de ele. s-au incumetat si au reusit.

printre minunile care mi s-au intamplat astazi a fost si faptul ca incercand eu sa imbunatatesc fotografia de ieri… mi-a venit ideea unei alte povesti.

e o poveste cu un semn de intrebare ( vezi foto).

oare mai sunt ceva daca renunt la masca?

ce cauti si ce gasesti

nici nu prea stiu bine ce cautam eu astazi. insa am gasit un soi de umor… negru. invigorant nenea asta (umoru’). imi place de el, ce sa zic. doar ca mi-e nitel (inca) un pic rusine sa recunosc. nici macar nu stiu daca e “rusine”. e mai mult un fel de intrebare pe care am mostenit-o de la bunica: “oare se cade”… sa-mi placa tocmai de el?

hum. nu stiu. insa stiu ca mi-a placut de ideea mea. sper sa va placa si voua de ea (e in fotografia de pe dreapta).

va place, va placeee, va plaa…?

va pup si pe o alta zi cu bucurie.

sfarsit de drum- inceputul unei prietenii frumoase

astazi e ultima mea zi de curs de fotografie. nu stiu cat am invatat in plus. mi-a deshis insa apetitul pentru descoperit fotografi. ba mi-a si dat ideea de aparat de fotografiat ca prieten. cand alti prieteni nu au chef sa descopere un loc, dragutul de aparat de fotografiat e la indemana. sigur, are si el nevoie sa fie ingrijit nitel. ba chiar si incarcat din cand in cand. insa altminteri am o relatie tare simpla cu el: face cam tot ce am eu chef sa facem ( ba ma mai si surprinde din cand in cand- chiar placut; si daca nu e placut, are asa un stil de parca ma invita la impartirea responsabilitatii), imi face cunostinta uneori cu oameni chiar simpatici cu care nu m-as gandi ca as avea ceva in comun (uneori nici nu am-da e ok, nu ma supar pe dragutul de el. e grozav sa fii cu cineva cu care sa simti ca n-are rost sa te certi pe nimicuri), ba chiar ma ajuta sa vad lucruri pe care in mod normal le-as cam ignora (felul in care imi arata el chestii e atata de subtil… nu-mi scoate ochii ca “de ce n-am vazut” sau ca “data viitoare ar trebui sa ma uit mai bine”. ba mai mult imi da asa un sentiment de bucurie ca descoperim chestii impreuna).

Da, ce mai: e relatia ideala. ceea ce va doresc si voua.

Incepusem postarea asta cu gandul de a va spune despre proiectul meu fotografic. niciodata nu stiu in ce directie vor dragutele mele de cuvinte s-o ia. niste cai naravasi, de care ma bucur mai mult cand sunt asa in libertate. insa tot o sa va arat o fotografie din proiect de care eu si aparatul meu suntem tare mandrii. sper sa va placa si voua.

parbrizul -un ecran si el

imi place sa merg cu masina. cu atat mai mult cu cat nu conduc eu.

iau parbrizul drept ecran si ma las surprinsa de ce mi se expune.

aseara, dupa o zi petrecuta cu doi dintre cei mai dragi oameni din viata mea (si o gramada de altii, si mai mari si mai mici, la o petrecere de pitici-ca tot are rima) ne-am intors pe ploaie acasa. si ce mai spectacolul mi s-a oferit. zic ca mi s-a oferit mie. cred ca iubitul meu drag se concentra pe condus nu pe alte alea- oricum, am ajuns cu bine acasa (daca va faceati ganduri. e frumoasa expresia asta- imi fac ganduri. astazi mi le fac din turta dulce. maine cu apa de izvor. iar poimaine din lita verde. ok ma opresc. seara faina)

cu aparatu’ prin oras

si uite asa mi-am luat eu aparatul de fotografiat in traista, am cumparat o apa plata de un juma de litru la acelasi pret ca si cea de un litru jumate (da, platesti daca vrei sa cari mai putin) si m-am intalnit cu fotogrupu’ pt o ora jumate de fotografie plus inca vreo 45min de galerii. I’am descoperit pe dl Wolf (cu fotografiile de blocuri comuniste din China– ce par aproape pictura abstracta dar si cu un simt pentru detaliu ce mi se pare poezie pura) si pe dna Maier (o… dadaca ale carei fotografii au fost descoperite abia dupa ce a murit. si dadaca asta a facut mii de fotografii de-ti cade palaria cand te uiti la ele… fara sa spuna la nimeni.  sa petreci o viata intreaga facand ceea ce vrei sa faci si sa nu simti sa arati nimanui, adica sa faci ce simti sa faci doar pentru tine….mie- care sunt o mare amatoare de like-uri pe facebook- mie mi se pare tipa asta o super femeie (sau, mai stii, daca fb-ul ar fi fost mai in voga in 2009 cand a murit ea… hum…poate-o vedeai si pe ea in fata calculatorului numarandu-si follower-ii. in care caz n-ar mai fi avut timp sa faca mii de fotografii, probabil. hum indeed).

ah, dar vorbeam despre bucuria pe ziua de azi.

sunt de fapt mai multe bucurii nu doar una. prima e, cum ati ghicit ca am facut fotografii pe o vreme superba cu oameni tare simpatici. a doua bucurie, comparabila cu prima, e sa postez fotografia de alaturi. e de astazi, proaspat produsa, aburinda. iar bucuria suprema e ca, fiind pe wordpress si nu pe fb- voi scapa de tentatia de a-mi numara like-urile din 2 in 2 minute. ce usurare. pot sa merg linistita la somn.

o seara cu dans

Ajunsesem la dans (5 ritmuri) un pic mai devreme. Rupta de oboseala si cu ferma convingere ca nu o sa pot sa misc nici

nu sunt eu. si nici la 5 ritmuri nu e facuta poza asta. insa e singura pe care o am cu “un dans nebun”- e lindy hop pt curiosi

macar degetul mare de la piciorul stang in seara aceea ( adica aseara insa mi s-a parut ca suna mai poetic “seara aceea”, aproape atemporala). Fusese o zi grea, eram inghetata si ma durea spatele de la un rucsac in care printre altele mai indesasem si o oala proaspat cumparata. da o oala de cuptor care numai ea cantarea vreo 11 kile ( si sa mai pretinda cineva ca ar putea ghici ce se ascunde in geanta sau rucsacul unei femei…).

Si am stat eu asa in stare meditativa o vreme- posibil sa si fi adormit nitel. insa asta e partea frumoasa cu meditatia: nimeni n-o sa stie poate niciodata daca dormi sau nu cand stai asa frumos, ca un Buddha binecuvantat, preafericit mai ca as spune in pozitie de semi-lotus, cu capul poate nitel aplecat intr-o parte.

Si cand m-am trezit… m-am trezit ca dansam. oarecum amortit la inceput insa pe masura ce ascultam muzica mai bine si curioasa cum eram de cum e sa dansez minimalistic pe muzica trance am inceput sa observ cum oboseala parca se scurge, nemaiputand pesemne tine ritmul cu mine. o fi cazut pe jos pe undeva da nu m-am mai dus sa o caut. mi-era bine. cum mi-e si acum cand ma gandesc ce grozav e dom’le corpul asta. si cum gaseste el energie te miri cum- doar sa-l lasi sa o faca.

despre secrete

acu’ vreo 6 ani am cunoscut un masseur foarte bun. in India. facea o combinatie de coaching si masaj de ma simteam iluminata vreo doua zile dupa. dupa care mergeam iar la el.

am mai fost intre timp de alte doua ori in India. si am tot trecut pe la el. incepusem sa “ne cunoastem”. imi mai povestea un pic despre el. ba chiar am schimbat si vreo doua emailuri. avea o intuitie grozava- margea cu intrebarile sau masajul acolo unde “durea” mai tare. si vindeca. sau cel putin asta era impresia pe care mi-o dadea mie. ultima oara l-am intrebat, oarecum intr-o doara, cum s-a intamplat de-a devenit masseur. m-a privit si mi-a spus simplu ca nu crede ca sunt in starea care sa-i permita lui sa-mi spuna “povestea”. pentru ca pentru el povestea respectiva e importanta si nu poate s-o impartaseasca oricum.

mi-a placut ideea asta- de “receptor” al unei povesti care e posibil sa fie “acordat” la un anumit mesaj- sau nu. iar daca “emitatorul” simte ca receptorul nu e acordat… tace. din respect pentru el si pentru povestea lui. pana cand momentul potrivit se creeaza.

zilele astea parca inteleg si mai bine cum e sa am grija de povestile mele, de momentele care mi se par mie importante. si de unde pana mai ieri (si cine stie poate si maine) ma repezeam sa spun ce mi s-a intamplat si cum a fost si ce-am simtit, si ce-am invatat si ce extraordinar e, astazi ma descopar mai grijulie cu momentele mele frumoase, sau pe care le consider importante. iar momentele mele parca se simt mai in siguranta cu mine asa. e bine…