Spunea nu o data Paul Lowe, cum sa se dispuna de incarcarea psihica de pe urma gandurilor si a starilor nefericite. Nu diferit de Bunica, cu al ei “taci, ca nu crapi”. El, Paul, sugereaza tot asa: stai si observa simtirile tenebroase (iesite din judecati, interpretari, comparari, furii, frici, asteptari neimplinite, iluzii, etc.), nu crede gandurilor si rezista tentatiei de a dispersa tensiunea care se cere eliberata si de a fugi prin schimbarea atentiei catre orice altceva. Promisiunea e ca dupa accentuarea intru un apogeu al relelor, inclestarea se desface si ceata se imprastie. Si ce liniste si frumos urmeaza.
Asa o fi.
Prima parte am trait-o si eu ieri dimineata. Motivele ingrozitor de rasuflate dar eterne. M-am atinut la ea (starea) si la ele (gandurile) cat de des mi-aduceam aminte. Spectacolul nu s-a lasat mai prejos, resurse serioase au fost puse in joc: lacrimi, vinovatii, furii, stangacii in mersul actiunilor zilnice.
Mai pe dupa-amaiza, odata cu o noua activitate (am etichetat si aranjat haine de copii donate in charity shop-ul fundatiei la care merg saptamanal), am mai si uitat.
Pe seara a revenit cu bruma de puteri bazand si pe butoane proaspat tintite. Pana cand in noapte, dupa ce le-am luat pe toate partile, mi-am si scris punctele centrale, o idee m-a eliberat: nu le iau eu prea in serios? Puf! Si acum, mi-am zis, sa ma bucur de cum se aude ploaia, stiind ca voi intra linistita din nou in somn.
Tot ieri, le-am aratat colegelor cateva articole din site-ul meu in limba engleza. Le-am citit in ochi ca le-a prins si atins, poate si datorita surprizei. “Ai spus exact ceea ce la un nivel ma locuieste si pe mine dar nu ar fi stiut sub ce reprezentare sa iasa”. “You have your way with words.” (Ai dibacie la rotit cuvinte). Nu mi s-a parut prea prea, fiindca asa simt. Nu bag mana in foc cum li se brodeste altora. Intotdeauna mi-a fost mult mai la indemana sa ma exprim si sa (ma) transmit prin scris, de aici poate si asteptarea unui raspuns (la scrisori, la email-uri, la mesaje scrise, la articole). O stare aparte se instaleaza cand ma asez sa vorbesc in scris. Am convingerea ca daca ma pun in aliniamentul potrivit, scrisul se intampla la sigur, intr-o forma prezentabila, indiferent cui si ce (pe masura accesibilitatii rezervorului dinainte-mi). Pe rand semnificatia, simtita in corp si desenata cu mainile in avangarda formei, apoi cuvintele, anume intuite, se apropie rotindu-se pana cand cand se culeg intr-o idee adulmecata si experimentata sau spontana. E singura relatie care nu ma provoaca in sensul starilor descrise mai sus, ci ma cuprinde si ma ghideaza. E un teritoriu dinspre care calea fiind deschisa, se manifesta un ceva infinit mai cuprinzator decat minele familiar (si nu neaparat drept), o impletitura de fibre din blandete si profunzime.
Similar increderii cu care ma asezam in scaunul de coach, nestiind ce urmeaza sa se intample, ci ca avea sa iasa ce e necesar amandurora, bine sau rau, prin canalul pus la dispozitie.
Daca revin la colege, carora intreband-ma sugestiv: poate ai vrea “sa scrii o carte”?, le-am admis o felie din visul meu, termin cu ziua de ieri intr-o franchete de toata vulnerabilitatea.
Si inca mai mult decat atat, acum cand le pun impreuna, ma simt, pentru prima oara de la inceputul proiectului, curat fericita si intr-o cursivitate zglobie a fiintei.
Cu drag,
Anca
faces of happiness 